Dintr-o picătură de Cedru….
E ceva timp de când nu am mai intrat aici… De când am pregătit hainele bunicii mele, ca să o aducem acasă. Am fost atât, atât de bucuroasă când mi-a spus că o externează! “Mama Firă, vin și-ți fac brăduț! Vezi, ți-am spus că o să ajungi iar acasă! Vezi?”
A fost acasă doar câteva ore… Ziua de 14 decembrie 2018 a fost una cum nu mi-am închipuit: externare și IAR internare, târziu către seară… Fratele meu a fost cel care a adus-o acasă, la amiază, ca pe un bibelou frumos în timp ce eu eram departe, la câteva sute de kilometri. Am sunat-o și nu știam că vor fi ultimele noastre vorbe:
“Mamă Firă, ai văzut că ești acasă, ți-am spus eu… Îți fac brăduț, duminică vin acasă. Ai mâncat? Ți-e somn? Ești bucuroasă, așa-i? Ți-am spus, prăpădită mică, că o să vii acasă… Ce să-ți cumpăr? Da, îți aduc: ulei de Lavandă pentru camera din față, bomboane Onguard pentru gât. Da, îți fac și ciorbă de burtă! Vin mamă… “
Cât îmi plăcea să o alint!
După câteva ore, fratele meu chema iar ambulanța și zilele au (re)devenit obișnuință între casă și spital. Era intubată și mă rugam să mă audă! Urmăream monitorul pe zona care indica pulsul și cât stăteam lângă ea, îi turuiam tot ce îmi venea în minte: de Sparky (cățelul care mereu îi încurca picioarele prin curte și căruia, dintr-o ciudă caraghioasă îi spunea Pateu), de florile din antreu, de sertarul cu papuci, de cămară… Doamne, fă să mă audă!
Și apoi crunta zi de 31 decembrie când m-a sunat fratele meu. I-am răspuns liniștită oarecum, fiindcă așa ne sunam și ne încurajam unul pe altul atunci când plecam de lângă patul ei din spital: “O să fie bine…”. Dar a fost crunt:
“Soră-mea… aș vrea să îți spun An Nou fericit… dar…îți spun… condoleanțe… “
Plângeam amândoi… Am urlat! De ce nu am fost lângă ea…
Mamă!!!
Stau în camera din față, de către stradă. Mi-a trebuit ceva curaj ca să mă adun și să mă întorc aici. M-am cufundat în spătarul noii canapele care stă în locul vechiului recamier unde, cu câțiva ani în urmă stăteam lângă moșul meu scump și drag, moșu’ Miron. Mi-am adus aminte de ultimele lui minute… Urlam în mine, dar îi șopteam la ureche:
“Du-te, moșule, du-te… Du-te liniștit, o să venim și noi, pe rând… Așteaptă-ne, venim… Te așteaptă îngerii, am pus o vorbă bună pentru tine… Du-te moșule…”
Și s-a dus, așa de cuminte! Cuminte a venit în lumea asta, neștiut, din părinți nenuntiți (averea, bat-o s-o bată!) și cuminte s-a dus…
….
A dat primăvara, e martie. De câteva luni casa este goală, toți au plecat, pe rând. Moșu Miron, taticul meu, mama Firă… Poza lor, o fotografie veche de studio, făcută în anul 1961 este acum în biblioteca mea… Pe spetele ei, pe hartia galbena de veche ce e, este o stampila pe care scrie “Atelier Fotografic Strada Calarasilor nr. 15” Când trec pe acolo, prin fața porții mari, inspir adânc, de parcă aș vrea să simt urmele lor acolo…
E prima dată când intru, din decembrie. Canapeaua nouă a stins farmecul care era aici altă dată. E din alt film… Nu am curajul să deschid ochii… Am impresia că, dacă mă ridic și plec, uit tot. Nu vreau să uit. Căsuță asta a fost odată așa de plină de viață! Caut locuri în casă și colțuri de curte. Le caut în mintea mea, fiindcă nu m-aș ridica… Dar trebuie să plec. Mă așteaptă acasă Claudiu, Daris și Luca. De ce să-i încarc cu starea mea? O să treacă, sper, așa am auzit. Că vor veni și zile mai bune, pe rând. Încă le aștept.
…
Acasă, la etaj îmi pun difuzorul cu ulei esențial de CEDRU. Simt că îl vreau și am învățat să-mi ascult instinctul. Este mirosul bogat de mobila veche, de lemn nobil, de trecut… Nu vreau să uit mirosul de mobilă veche… Nu am putut să îl iau cu mine din camera din față, dar vreau să-l retrăiesc. Cu CEDARWOOD, credinciosul ulei esențial lemnos, aspru… Stau și las amintirile să vină înapoi… Cu cel mai genial bunic care a trăit vreodată și cea mai blândă bunică pe care a văzut-o planeta. Eroii și apărătorii mei…
Și mă întorc în timp, un pic, pe când nu știam că o să-i mai am pentru ATÂT de PUȚIN timp…
Moșu’ Miron, care e prea bătrân ca să le mai spună povești și strănepoților, fiindcă abia dacă-i mai recunoaște. Cei 83 de ani trag greu peste umerii dumnealui și mai are doar câteva plăceri: îl văd parcă, cum sta pe băncuța de sub vie, cum dădea să mai iasă din curte, la stradă… sau să intre pe la câte-un vecin care era pe-acasă. Nu obișnuia să stea mult. Îi întreba cum o duc, ce fac copiii lor și pleca. Și, ca ieri i-a mai întrebat încă o dată, dar nu mai ținea minte. Vorba dumnealui era tot mai rară și, când mai grăia, repeta vorbe, puține și aceleași. Verva poveștilor sale s-a stins de câțiva ani buni, dar amintirile noastre, ale nepoților crescuți cu ele, rămân.
Aceste povești nu le veți găsi în nicio carte, sunt ale dumnealui. Le-a adus cu el de la țară, acum mulți, mulți ani. Bunicul bunicului nostru se numea tot Podar Miron. Le are de la dumnealui, iar dumnealui cine știe de unde le-o fi cules… Suntem vechi pe pământul ăsta. Sărut mâna, moșule!
– Moșule, spune-ne o poveste…. Hai, no! Una, care vrei dumneata…
– Cu Zdrâncu, vreți?
– Vrem.
– No, haida. Haidaț la moșu’ pe recamier. Firă, haida și fă-le un ceai la copii, c-apoi ei viu cu mine-n rai.
– Lasă, că ș-or beut ceaiu’ când s-or sculat.
– Mama Firă, până gată moșu’, ne faci niște gomboțe cu prune? Da’ să nu pui prune înăuntru!
– V-oi face, dară câte nu vă fac io…
Cum au trecut 30 ani de atunci!
Las aburul CEDRULUI să vină către mine, că-l iubesc. Pentru că nu mă lasă sa uit! Difuzorul e silențios și clipocitul apei îmi ține ritmul gândurilor. Și printre amintiri, găsesc una veche de tot: un Crăciun! Bradul făcut noaptea de MOȘ GERILĂ (chipurile…), scăunelul de lemn pe care ne urcau pe mine și pe Adi ca să spunem poezia și apoi colinda… Pijămăluțele din frotir gros, obligatoriu (cu mult) mai mari pe care mereu le încurcam între noi în anii ce au urmat, soba de teracotă caldă și coșarca cu lemne din care ne făceam săbii, dacă erau lungi. Dacă nu, cetate… Cornul ardelenesc mereu pus la cald, ceaiul negru… Ceaiul negru!!! Asta e! De acolo mi se trage pofta pentru el, pasiunea și colecția din bucătărie… Dar asta e un subiect pentru o altă poveste.
